Pădurea spânzuraților

Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate... Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente...

Mintea, împreună cu legile și disciplina ei, se zdruncină ca o mașină între ale cărei roți ai zvârlit un bolovan, de îndată ce e pusă în fața zidului ce desparte ființa de neființă

Viața e un povârniș cu un capăt în cer și cu cellalt în neant. Omul trebuie să facă imense sforțări să stea în picioare, iar când a început prăvălirea, nimeni nu-i mai poate reda echilibrul.

Meditațiile stârnesc numai conflicte cu lumea

Și totuși restul hotărăște soarta sufletului meu... Și restul depinde de alt rest... Pretutindeni dependență... Un cerc de dependențe în care fiecare verigă se mândrește cu independența cea mai perfectă!

Viața omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet... Ce-i afară e indiferent... nu există... numai sufletul există... Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul..

Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alții decât să fii judecat!

moartea cea mai eroică nu prețuiește în realitate cât viața cea ticăloasă!...

Unii oameni trăiesc zeci și zeci de ani și totuși, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea, căci au fost simpli trecători prin viață sau spectatori străini de înțelesul lumii. În schimb pe alții soarta îi împinge în vârtejurile cele mai crunte și-i silește să îndure toate torturile vieții, toate, și niciodată să nu găsească aici odihna adevărată, liniștea trainică...

Pedeapsa crimei n-are nevoie de justificare, căci crima poartă în pântecele ei pedeapsa