Joseph Conrad

Într-o seară, în timp ce stăteam întins pe puntea vasului meu, am auzit nişte voci apropiindu-se – erau nepotul şi unchiul care se plimbau pe mal. Mi-am pus capul la loc pe braţ şi aproape că aţipisem, când cineva aproape că mi-a şoptit, cum stăteam acolo:

— Sunt inofensiv ca un copilaş, dar nu-mi place să mi se spună ce să fac. Sunt director sau nu? Mi s-a ordonat să-l trimit acolo. E incredibil…

Mi-am dat seama că stăteau pe mal, în faţa epavei, chiar sub capul meu. Nu m-am mişcat, nu mi-a trecut prin cap să mă mişc: mi-era somn.

— Chiar este neplăcut, a grohăit unchiul.

— El le-a cerut administratorilor să fie trimis acolo, a zis celălalt, în ideea de a arăta ce poate să facă, şi mie mi s-au dat instrucţiuni în sensul ăsta. Uită-te ce influenţă poată să aibă omul ăsta. Nu ţi se face frică?

Amândoi au fost de acord, ţi se cam făcea frică, apoi au zis câteva lucruri bizare: „Face să plouă şi să fie frumos – un om – Consiliul – dus de nas“, bucăţi de fraze absurd

— Clima ar putea să se ocupe de această dificultate în numele tău. E singur acolo?

— Da, a răspuns directorul, şi-a trimis asistentul încoace cu un mesaj pentru mine care zicea aşa: „Luaţi-l pe dracul ăsta de aici şi nu vă mai pierdeţi vremea trimiţându-mi alţii ca el. Prefer să fiu singur decât să am cu mine oameni de care mai bine te lipseşti.“ Era acum mai bine de un an. Îţi dai seama, ce obrăznicie!

— Altceva de atunci? a întrebat celălalt răguşit.

— Fildeş, a zis nepotul smucit, mult fildeş – de calitatea întâi – mult – foarte enervant, de la el.

— Şi pe lângă asta? a revenit huruitul.

— O factură, a venit replica, scurt, ca un glonţ, ca să zic aşa.

Apoi tăcere. Vorbiseră despre Kurtz.

Eram treaz de-a binelea de-acum, dar, cum stăteam întins confortabil, am rămas nemişcat, neavând nici un motiv să-mi schimb poziţia.

— Cum a ajuns fildeşul până aici? a mârâit cel mai în vârstă, care părea foarte supărat.

Celălalt i-a explicat că venise cu o flotă de bărci condusă de un funcţionar metis englez pe care-l avea Kurtz cu el; Kurtz intenţionase să se întoarcă şi el, se pare, pentru că staţia nu mai avea mărfuri şi provizii, dar după ce făcuse cinci sute de kilometri, se hotărâs

brusc să se întoarcă, ceea ce a şi făcut de unul singur într-o mică pirogă cu patru vâslaşi, lăsându-l pe metis să meargă mai departe cu fildeşul. Cei doi indivizi păreau uimiţi de ideea că cineva chiar a încercat aşa ceva. Nu găseau un motiv suficient de puternic. În ceea ce mă priveşte, mi s-a părut că parcă l-am văzut pe Kurtz pentru prima dată. Era o imagine clar decupată: piroga, patru sălbatici vâslind şi un alb singur care întorcea brusc spatele sediului central, unei brume de confort, poate dorului de casă; privirea lui fixând adâncurile sălbăticiei, spre staţia goală şi părăsită. Nu ştiam motivul. Poate că era doar un individ bun care-şi vedea de treabă doar de dragul de-a o face. Vedeţi, numele lui nu fusese pronunţat deloc. Era „omul ăla“. Metisul, care, din câte vedeam, făcuse un drum dificil cu mare prudenţă şi curaj, era mereu desemnat drept „ticălosul ăla“. „Ticălosul“ spusese că „omul“ era foarte bolnav – nu-şi revenise cu adevărat… Apoi cei doi de dedesubt s-au mutat câţiva metri mai încolo şi au început să facă câţiva paşi înainte şi înapoi. Am auzit:

— Post militar – doctor – 300 de kilometri – chiar singur acum – întârzieri inevitabile – nouă luni – nici o veste – zvonuri ciudate.

S-au apropiat din nou, chiar când directorul zicea:

— Din câte ştiu, nimeni, doar un fel de comerciant ambulant – un individ scârbos care smulgea fildeş de la localnici.

Despre cine vorbeau acum? Am înţeles printre picături că era vorba despre un om care se presupunea că ar fi fost în districtul lui Kurtz şi pe care directorul nu-l plăcea.

— N-o să scăpăm de concurenţa neloială până când unul dintre indivizii ăştia nu o să fie spânzurat drept exemplu, a zis.

— Sigur, a grohăit celălalt, să fie spânzurat! De ce nu? Orice – orice se poate face în ţara asta. Asta zic eu, nimeni de aici, înţelegi, de aici, nu poate să-ţi ameninţe poziţia. De ce? Tu rezişti la climă – îi întreci pe toţi. Pericolul e în Europa, dar înainte să plec am avut eu grijă să…

S-au îndepărtat de mine şi au vorbit în şoaptă, apoi au ridicat din nou vocea.

— Şirurile astea extraordinare de întârzieri nu sunt din vina mea. Am făcut tot ce-am putut.

Bărbatul gras a oftat.

— Foarte trist.

— Şi absurditatea vorbelor lui cu care ne bătea la cap, a continuat celălalt, m-a deranjat destul când era aici. „Fiecare staţie trebuie să fie ca un far pe drumul către lucruri mai bune, un centru dedicat comerţului, desigur, dar şi umanizării, ameliorării, educaţiei.“ Îţi dai seama – măgarul! Şi vrea să fie director! Nu, e

desăvârşire pierdut, dar, cu toate astea, nu era un sentiment chiar deprimant. Până la

dacă am fi încercat să ne mişcăm. În acelaşi timp, mi se păruse şi că jungla de pe ambele

m grijă de el, îmi făceam griji din cauza lipsurilor pe care le avea şi aşa s-a creat o legătură subtilă, de care nu mi-am da

— De ce ne-au atacat? am continuat.

A ezitat, apoi a zis cu ruşine.

— Nu vor să-l lase să plece.

— Nu vor? am zis mirat.

A dat din cap aprobator, plin de mister şi înţelepciune.

— Vă spun, a strigat, omul ăsta mi-a deschis mintea.

A desfăcut braţele foarte mult, uitându-se fix la mine cu ochii lui albaştri, mici şi perfect rotunzi.

Aici s-a înecat de atâta indignare şi am ridicat capul un pic. Am fost surprins să văd cât erau de aproape – chiar sub mine. Aş fi putut să le scuip pe pălării. Se uitau în jos, căzuţi pe gânduri. Directorul se pleznea cu o crenguţă pe picior, iar ruda lui perspicace a ridicat capul.

— Ai fost bine de când ai venit, de data asta? l-a întrebat.

Celălalt a început să zică:

— Cine? Eu? O! E o minune – o minune, îţi zic. Dar restul, of, Doamne! Toţi s-au îmbolnăvit. Şi mor aşa de repede, că nici n-am avut timp să-i trimit acasă, peste graniţă – e incredibil!

— Hmm. Aşa e, a mormăit unchiul. Ah, băiete, bazează-te pe asta, îţi zic, bazează-te pe asta.

L-am văzut întinzându-şi braţul într-un gest care cuprindea pădurea, golfuleţul, mâlurile şi râul – prin fluturarea aia de mână plină de scârbă, cu faţa către întinderile alea arse de soare, părea să provoace, cu viclenie, însăşi moartea care dădea târcoale, răul ascuns, întunericul adânc din inima acelor locuri. Era atât de înfiorător încât am sărit în picioare şi m-am uitat înspre marginea pădurii ca şi când aş fi aşteptat un fel de răspuns la parada aia sumbră de putere. Ştiţi cum îţi vin uneori tot soiul de idei bizare. O linişte

impunătoare a înfruntat aceste două siluete cu răbdarea ei prevestitoare de rău, aşteptând ca acea invazie fantasmagorică să ia sfârşit.

Au înjurat amândoi tare, care mai de care – de spaimă, cred – iar apoi s-au făcut că nu îşi dau seama că sunt acolo şi s-au întors la staţie. Soarele asfinţea şi, cum urcau încovoiaţi, unul lângă altul, păreau să-şi tragă cu greu în sus pe coasta dealului cele două umbre ridicole, de lungimi inegale, care se târau încetişor în urma lor peste iarba înaltă, fără să îndoaie un singur fir.

După câteva zile, Expediţia Eldorado a plecat în sălbăticia răbdătoare care s-a închis după ei precum se închide marea peste un scufundător. Mult mai târziu s-a aflat că au murit toţi măgarii. Nu ştiu nimic despre soarta animalelor, mai puţin valoroase. Fără îndoială că şi ele, ca noi toţi, au primit ce au meritat. Nu am întrebat. Eram foarte entuziasmat atunci de ideea că în curând aveam să-l întâlnesc pe domnul Kurtz. Când zic în curând, o zic ca o comparaţie. Urmau să treacă două luni din ziua în care am plecat din golfuleţ până când am ajuns la malul de lângă staţia lui Kurtz.

Să înaintezi în susul fluviului era ca şi când ai fi mers înapoi înspre primele zile ale acestui pământ, când vegetaţia se dezlănţuia peste tot şi copacii uriaşi erau regi. Un fluviu pustiu, o tăcere adâncă, o pădure de nepătruns. Aerul era calduţ, gros, greu, lipicios. Nu er